duminică, 17 iulie 2016

Stop Using Millenary Religions as a Scapegoat for the Crimes of Modern Imperialism

By Kim Petersen
But if they incline to peace, you (also) incline to it, and (put your) trust in Allah. Verily, He is the All-Hearer, the All-Knower.
— The Noble Qur’an, Al-Anfal, 8.61
The most excellent Jihad is that for the conquest of self.
The ink of the scholar is more holy than the blood of the martyr.
– Sayings of the Prophet
July 16, 2016 "Information Clearing House" - "Dissident Voice" -  Respected writer William Blum understands US hegemony and imperialism on a global scale. In his important book Rogue State, he provided a comprehensive account of US imperialism around the world.
Recently, Blum wrote a trenchant article that compellingly ridiculed the nonsense that Donald Trump is a greater evil than Barack Obama. Blum tore the veneer off the Democratic Party and corporate media’s hypocritical demonization of Trump. As a clincher, Blum finishes his piece with sarcasm: “And if you like Barack Obama you’ll love Hillary Clinton.”
Trump, Obama, and Clinton are three evils. Of the three, Trump is the lesser evil. What is important is that come election time, the ballot is not confined to a lesser-evilist choice. The Green Party’s Jill Stein is not evil.
In the otherwise excellent piece by Blum appears a paragraph that I find superficial, void of historical validity, and above all, it seems to be repeating indoctrinating patterns typical of Islamophobia:
Obama’s declaration that ISIS “has nothing to do with Islam”. This is standard political correctness which ignores the indisputable role played by Islam in inspiring Orlando and Long Beach and Paris and Ankara and many other massacres; it is the religion that teaches the beauty and godliness of jihad and the heavenly rewards of suicide bombings.
Does Islam play a role? Blinkered proponents of US and Israeli imperialism consistently blame Islam for the commission of terrorist acts. Blum is not such a proponent. However, framing Islam as “the religion that teaches the beauty and godliness of jihad and the heavenly rewards of suicide bombings” decidedly opinionated and pre-restructured approach that deliberately ignores the Islamic teachings of peace.1 If Islam is the motivating source for terrorism, then how does Blum explain that there was not any act of so-called jihadist terrorism in the period 1945-1967 (from the end of WWII until the Israeli war against Egypt, Syria, and Jordan)?
Logically therefore, Arabs, be they mixed Christian and Muslim (the Popular Front for the Liberation of Palestine once lead by the late the Christian Orthodox George Habash; the Democratic Front for the Liberation of Palestine led by the Catholic-Marxist Nayef Hawatmeh) or predominately Muslim (such as Hamas and Hezbollah) have all used violence as counter measures to the US and Israeli violence. To call their violence “terrorism” while calling western and Israeli violence a “responsibility to protect or humanitarian intervention”2 is an utmost act of malediction.
As for the word “jihad” [used to express a struggle for anything (life, work, family) — including, of course, the early Islamic struggle to spread the word of Allah (God Almighty in Arabic)] — there is a story to tell. After the defeat of the crusaders in Syria in 1187, the word was used sporadically by the Ottoman Turks to recruit Muslims for the conquest of Europe. Politically that word generally disappeared from the popular usage (except from national movements seeking to use Islam as a rallying cry of battle as in the Palestinian Islamic Jihad fighting the occupiers of Palestine) until former national security advisor Zbigniew Brzezinski and the Wahhabi Saudi regime resurrected it to fight the Soviets in Afghanistan.
Surprisingly, unmentioned in Blum’s piece is the “teachings” of violence by Blum’s people3 in the Torah or the Bible’s teachings of violence. For example, do the teachings of Rabbi Col. Eyal Karim that it is okay to rape Gentile womenrepresent an indisputable role of Judaism that teaches the beauty and godliness of raping non-Jews or does it represent individual extremism based on lopsided interpretation?
I am very familiar with the greetings exchanged by Muslims: “As-Salaam-Alaikum” (“peace be upon you”) and “Wa-Alaikum-Salaam” (“and peace upon you”). I know peace to be emphasized by Islam. However, just like in the Bible where one finds invocations to peace, one also finds commands to commit violence. I asked if Blum had read the Qur’an, but he did not reply to this question. I asked if he had lived in a Muslim land? To this he did not reply either. I humbly submit that I have read the Bible, Qur’an, hadiths, and The Life of Mohammed among other texts. I have lived a number of years in Muslim countries. In Jordan and Egypt, Muslim people proudly recited stories to me of the prowess, tolerance, and virtue of the Muslim sultan and military leader Saladin who defeated the Crusaders, retook Al Quds (Jerusalem), and showed great mercy to his Christian and Jewish opponents. However, I am far from an expert on Islam.
I wrote to Bill Blum.
Kim Petersen: I just have to add since you took on Islam that your article would have read less tendentious if you had noted that the Bible’s God smites first born children, urges God-fearing people to commit genocide, condemns homosexuals, etc, etc — the point being that Christianity has nothing over Islam; they are both vile.
William Blum: But one is carrying out horrible terrorism today, even as we speak, threatening you and I.  The other is ancient, ancient history.  If in fact it ever happened.
KP: With all due respect, are the predominantly Christian nations not carrying out horrible terrorism today? And does not state terrorism dwarf retail terrorism?
And to be clear, it is not a religion carrying out acts; it is supposed adherents of the religion carrying out the acts in the name of their god/allah/yahweh. All are deplorable.
Blum responded in the email separately to each of the above preceding paragraphs.
WB: The Christian nations are horribly violent, but they do not purposely bomb crowded restaurants, or behead people, or purposely destroy ancient buildings, or ban education for women, sex and music.
It’s the teachings of Islam that inspire the Islamic terrorists to carry out jihad and suicide bombings.  Why else are they doing these things?  If they hate US foreign policy why don’t they attack US military installations and American embassies, not people and targets with no connection whatsoever to any government.  That’s terrorism by definition.
KP, additional comment“If they hate US foreign policy why don’t they attack US military installations and American embassies”: They do, for example, the 1983 bombing of a US military installation in Lebanon demonstrates, but it does not matter what the target is: any act of resistance to the primordial acts of violence, even by a foreign interloper will be labeled terrorism. This is a label that is not applied by the same corporate media to the aggression of the US or its western acolytes.
Moreover, Blum seems in contradiction with himself. Earlier he blamed US violence rather than Islamic teachings for terrorism.
Why do terrorists hate America enough to give up their lives in order to deal the country such mortal blows? Of course it’s not America the terrorists hate; it’s American foreign policy. It’s what the United States has done to the world in the past half century — all the violence, the bombings, the depleted uranium, the cluster bombs, the assassinations, the promotion of torture, the overthrow of governments, and more. The terrorists — whatever else they might be — are also rational human beings; which is to say that in their own minds they have a rational justification for their actions. Most terrorists are people deeply concerned by what they see as social, political or religious injustice and hypocrisy, and the immediate grounds for their terrorism is often retaliation for an action of the United States.4
It is assessment with which I agree.
Next, I respond sequentially to each of two preceding paragraphs where Blum writes 1) that Christians do not purposely commit horrible acts and 2) Islamic teachings serve as a fillip to terrorism.
KP: Christian nation nations do not drop nuclear weapons on civilian cities (Hiroshima and Nagasaki)? Do not firebomb civilian cities (Tokyo, Dresden)? Do not place a city under siege and bombard it (Fallujah)? Lynch and scalp non-White peoples? Purposely destroy hospitals (Afghanistan), the cultural heritage of a country (Iraq)?
Christianity and its teachings, as self-servingly interpreted by zealous western Christians, are deeply permissive and supportive of the West’s capitalism, imperialism, and colonialism that have caused far more destruction and death than a revanchist Islam that rose in resistance to western hegemony and terrorism. Based on available literature, it is known that Al Qaeda is a response to US military in Saudi Arabia and US support of Israel’s slow motion genocide (state terrorism) against Palestinians and their neighbors. Daesh was spawned by US militarism against Iraq, Libya, and Syria.
I could have listed plenty more examples of murderous US imperialism, but I am talking to the expert on the topic. See Blum’s Master List.
Moreover, persuasive evidence suggests that Daesh is a US creation to further discredit Islam thus giving US imperialism more pretexts to attack Muslims.
I am in solidarity with the bulk of what Blum writes. He is exceptional when it comes to perfidious American policy and actions abroad. However, blaming Islam for the acts carried out by people is misdirection. Accounts vary somewhat, but in general, Muslims believe the Qur’an is Allah’s word relayed by the archangel Jibreel (Gabriel) who enabled the illiterate prophet Mohammed to read Allah’s message. Each person derives the meaning of the verses through his own interpretation or acceptance of another’s interpretation.
I agree that religion can inspire people to evil. Islam is not unique in this regard; this applies equally to Christian-inspired evil or nationalist-inspired evil. It is entirely possible that Islamic “teachings” can be bent to inspire/manipulate men into violent acts, but it is entirely possible that benevolent “teachings” of Islam can draw people toward peace. There are several ideologies that can be warped to untoward ends among susceptible people.
However, in the absence of imperialist evil wreaked against them, would these people professing to be Muslims have been inspired/manipulated into violent reprisals?
And why is religion or an ideology being used to spur people to violence? If the radicalized teachings are a reaction to injustices against a people, it seems unreasonable to focus blame on a religion rather than the injustices that brought about the radicalized teachings.
Nonetheless, whatever is cited as a motivating factor, the acts are solely the responsibility of the perpetrators of the acts.
People who claim to be Christians have launched crusades, set up Inquisitions to fight heresy, wrote Papal Bulls to allow dispossessing non-Christian Indigenous peoples of their territory, and started world wars, among other grave crimes. People professing to be Christians continue, to the present day, to wreak genocidal wars throughout the world.
I have no intention to indict any religion because the main issue is those who use religions as alibis for their actions and policy.
Judaism, Christianity, and Islam are beliefs. People choose to adhere to whichever one of these monotheisms (or other theisms) based on faith — or are more likely believe they were divinely led to the true belief. All three of these monotheistic religions contain “teachings” of violence and peace. Thus, to ascribe terrorism solely to the “teachings” of one religion is biased and wrong; and it leads to questions as to what is the interior motive driving such summary judgement without addressing the basic issues that generate terrorism.
To iterate, it is plain wrongheaded to criticize Islam – and Islam exclusively among religions – for spurring terrorism. To gain understanding, it is crucial to put terrorism and violence in proper context since terrorism against the West did not arise out of a vacuum. Neither does the Qur’an instruct Muslims to attack friendly nations. So-called jihadist terrorism is in response to the far greater preceding terrorism and unremitting oppression from the Christian West and the Jewish Israel. By way of simple analogy, if someone punches you in the face without reason, and you punch that person back, yes, you used violence, but who deserves greater condemnation: the initiator of violence or you who responded to the violence with violence? Or should you and the initiator of violence be equally condemned? And if you had turned the other cheek to the person who first punched you, what lesson would that impart? Would the perpetrator be deterred from punching you again?
Finally, among religions, it is predominantly — and unquestionably — the nations and people that profess Christian beliefs that have wreaked and spawned the most horrific terrorism throughout history, including today. Nonetheless, I do not believe Christian “teachings” have much to do with US genocide against Arabs. US elitists are spurred by greed for control of resources, territory, information, and power. When elitists use religion, nationalism, and terrorism against other peoples to kill, rob, occupy, humiliate, and oppress them, why place the culpatory focus on the violence in resistance to the initial violence of forces manipulated by western elitists? The victims of violence, of course, must be accorded the right to resist violence.5
  1. See Peter Standring, “Koran a Book of Peace, Not War, Scholars Say,” National Geographic Today 25 September 2001. Karen Armstrong, “The True, Peaceful Face Of Islam,” Time, 23 September 2001. [↩]
  2. To be clear, Blum does not mislabel western interventionism. [↩]
  3. In Blum’s recent article, he writes “… in the immortal words of my people — a schmuck!” Emphasis added. [↩]
  4. William Blum, “Why Terrorists Hate America,” Third World Traveler. Daesh are terrorists, yes? [↩]
  5. I explain here: “Progressivist Principles and Resistance,” Dissident Voice, 27 September 2010. [↩]

joi, 31 martie 2016

Europa vrea să se sinucidă?

Chemând refugiații din Orientul Mijlociu să se stabilească în Germania, Angela Merkel a deschis cutia Pandorei. Modul arogant în care a demonstrat cu această ocazie – deși, probabil, fără să vrea – cine domnește în prezent în Europa, nu face parte din tema de care ne ocupăm aici. Dar trebuie remarcat, totuși, cum cancelarul german a încălcat Convenția de la Dublin și, de fapt, a pus sub semnul întrebării funcționarea Acordului Schengen. Instituțiile UE au recunoscut imediat voința lui Merkel drept normă europeană, iar țările care, precum Ungaria, au luat apărarea ordinii juridice europene, au fost puse la stâlpul infamiei.
Nu știm până la urmă ce a provocat declarația lui Merkel, poate nu întru totul premeditată și de la care acum dă înapoi. A fost vorba de calcule electorale și de voturile minorității turcești; sau de o concesie făcută partenerului de coaliție social-democrat; sau de răspunsul la o cerere a lobby-ului industrial german, aflat în căutare de mână de lucru calificată și de convingerea că imigranții mai puțin „interesanți” le vor fi băgați pe gât altor țări? Putem presupune că fiecare dintre acești factori a jucat un rol.
Știm cu siguranță că atât discursul cancelarului german care a declanșat avalanșa, cât și sprijinul pe care i l-au acordat cercurile europene formatoare de opinie, au fost posibile doar în condițiile stării de criză profundă în care se află identitatea europeană, criză care ridică întrebări asupra șanselor ei de supraviețuire.

Oamenii reprezintă civilizațiile?

Într-un interviu acordat „Culturii liberale”, unul dintre cei mai recunoscuți sociologi contemporani, americanul Richard Sennett, s-a arătat indignat de asocierea care se face între atacurile din noaptea de Anul Nou asupra femeilor din Germania și identitatea culturală a autorilor. Aceste acte au fost comise de infractori, susține intelectualul, iar sublinierea apartenenței lor civilizaționale nu numai că nu are nimic de-a face cu tema discutată, dar, în plus, capătă un caracter rasist; transferă responsabilitatea de la un agresor concret la o cultură mitică, adică la grupul de oameni care o reprezintă. Am citat această declarație pentru că în ea se rezumă confuziile ideologiei dominante, care duce la consecințe politice lamentabile.
Este evident că pentru o infracțiune cel care răspunde este autorul ei, și numai acesta trebuie să suporte pedeapsa. Este o perspectivă legală, dar în practica socială și în politică trebuie să analizăm factorii care determină creșterea numărului anumitor infracțiuni. Dacă așa cum s-a întâmplat în noaptea de Anul Nou în marile orașe germane, bărbații musulmani se organizează pentru a vâna femei, acesta este un fapt social pe care ar trebui să-l analizăm.

Fetișul noii ideologii este egalitatea, în special în ceea ce privește cultura. Conform dogmei ei fundamentale sunt interzise judecățile de valoare. Este caracteristic faptul că orice tentativă în acest sens este calificată drept rasism, deși civilizația nu are caracter rasial. Rezultatul este că refuzăm să recunoaștem specificitatea unei alte culturi care în realitatea omenească este întotdeauna asociată cu o anumită formă de evaluare. Prin urmare, încetăm să mai vedem diferențele civilizaționale care, atunci când funcționează în aceeași țară, duc la conflicte.
Imigranții care aleg să se stabilească într-o altă ordine civilizațională, indiferent de ceea ce le-a determinat această decizie, trebuie să fie conștienți de faptul că se așteaptă de la ei să adopte normele de bază ale acesteia. Aceste principii ar trebui să fie impuse cu fermitate de către țările în care ei se instalează. Din păcate, în Europa de astăzi ele nu numai că au fost suspendate, ci chiar respinse ostentativ.

De unde vine disprețul

Ceea ce frapează în privința faptelor din noaptea de Anul Nou din Germania este sentimentul impunității manifestat de către autorii lor și, asociat acestuia, disprețul pentru moravurile, deci pentru cultura lumii în care au decis să se stabilească, în consecință, pentru oamenii care aparțin acestei culturi. Sentimentul impunității și disprețul sunt legate între ele, pentru că normele care nu prevăd sancțiuni nu sunt luate în seamă, iar acesta este primul pas către batjocorirea lor. Sancțiunile nu trebuie să aibă întotdeauna un caracter legal, este suficientă o puternică presiune socială care să ducă la condamnarea persoanelor care încalcă normele în vigoare, având drept rezultat excluderea din diferite cercuri ale vieții în comun. Din păcate, ordinea morală s-a prăbușit în Europa contemporană, ceea ce este o manifestare a crizei culturii sale.
Este greu să fii sociolog și să nu observi influența culturii asupra atitudinilor umane, este greu și să nu vezi diferențele dintre aceste culturi. Sennet știe asta foarte bine. Dar este împiedicat să tragă concluzii din ceea ce știe de către tabu-ul ideologiei dominante. Ea este cea care ne poruncește să batem câmpii despre societatea multiculturală în care vor conviețui armonios reprezentanți ai diferitelor ordini civilizaționale. De fapt, acel mitic „multiculturalism” poate fi atins doar dacă reducem cultura la unele manifestări nesemnificative ale ei, adică dacă o lipsim de sensul ei fundamental, deoarece cultura este modul de organizare a vieții sociale. Nu se poate funcționa în două ordini incompatibile între ele, de exemplu, sistemul de justiție occidental nu poate coexista cu Sharia. Este adevărat că în istorie au existat în aceeași țară comunități diferite, inclusiv din punct de veere legislativ, una alături de cealaltă, dar nu s-au amestecat. Cheia de boltă a unui astfel de stat trebuia, totuși, să fie o guvernare puternică, autoritară. În sistemul democrației republicane nici nu poate fi vorba de așa ceva.

Ce este Europa

Faptul că Europa este un concept civilizațional și nu unul geografic era cunoscut dintotdeauna. De schimbat s-a schimbat ceea ce noi considerăm ca fundament al Europei. Actuala Uniune Europeană este în mare măsură un proiect ideologic al cărui scop a fost o restructurare fundamentală a ordinii culturale a Europei. Acest lucru frapa chiar din preambulul Constituției europene respinse prin referendum în Franța și Olanda. Creatorii acesteia au făcut referire la antichitate și imediat după aceea la Iluminism. Cel puțin un mileniu și jumătate de istorie europeană, creștină, din care de altfel a provenit Iluminismul, nu numai că nu și-a găsit un loc acolo, dar creatorii documentului s-au opus ferm oricăror încercări de a include în istoria Europei această tradiție-cheie a ei, demonstrând prin aceasta că premiza lor este schimbarea civilizației noastre și îndepărtarea din ea a fundamentului creștin.
Europa non-religioasă și anti-creștină urma să fie o utopie a omului nou care trăiește după legi desăvârșite proiectate de către oameni luminați, avea să fie o comunitate de ființe auto-create, emancipate de toate identitățile puternice, începând de la cea religioasă și națională și terminând cu cea sexuală.
Aceste divagații se lovesc de experiența oamenilor obișnuiți, adică reali, care se definesc prin apartenența națională, de grup social, de familie, de sex și deasemenea au nevoie de religie. Normele legale singure nu au fost niciodată și nu vor suficiente, iar pentru ca ele să aibă efect trebuie să provină dintr-o cultură trăită, care întotdeauna până acum a avut rădăcini religioase.
Confruntați cu criza imigrației, liderii Europei contemporane au început să vadă pericolul și să spună și ei că este necesar ca noii veniți să se adapteze la „valorile europene”. Dar când vine vorba să le enumere, se ivesc greutățile. Auzim despre toleranță, deschidere, democrație. De fapt, toate aceste principii sunt secundare și depind de o ordine adoptată în prealabil, ea însăși înrădădcinată într-o anumită ordine metafizică.
Toleranța în Europa contemporană a fost adusă la autocontradicție, adică a parcurs drumul de la recunoașterea dreptului la existență al unor opinii apreciate negativ, la pretenția de a le afirma. De fapt toleranța, care nu poate fi niciodată nelimitată – apărători ai versiunii contemporane a toleranței demonstrează acest lucru în toată amploarea sa, cerând pedepsirea adversarilor lor – trebuie să provină dintr-o ordine axiologică mai profundă. Încă și mai derivată și imposibil de definit cu precizie este „deschiderea”, iar dezbaterea actuală privind necesitatea unor restricții legale ale democrației arată că sistemul politic trebuie să aibă o bază de idei mai profundă.
Ideologia dominantă astăzi, care se reduce la dărâmarea formelor culturale tradiționale și ale cărei obiective, ca în cazul oricărei utopii, sunt vagi, are un caracter nihilist. Noii veniți inteleg un singur lucru: că Europa contemporană este un loc în care au murit credințele și ordinile vechi. În această situație, ei fac apel la civilizația pe care o cunosc, adică la civilizația lor.

Valurile crizei

Problemele cu cetățenii musulmani din Europa au început să apară la sfârșitul anilor ’70 și începutul anilor ’80. Inițial tensiunile aveau un caracter pur social. Pentru prima generație de imigranți din Maghreb chiar și munca cea mai prost plătită și viața în Franța constituiau un progres. În schimb, printre descendenții lor născuți într-un fel de ghetouri suburbane, în medii aflate la cel mai de jos nivel al ierarhiei sociale, incomplet integrați în cultura Franței, a crescut un sentiment de frustrare. Acest lucru s-a manifestat prin creșterea criminalității. Nu a fost permis să se vorbească despre această problemă, iar în acest context a început să facă în Franța carieră politică Frontul Național.
Același sindrom al ascunderii capului în nisip și teama de a arăta genealogia legată de mediul social a anumitor patologii s-a manifestat prin trecerea sub tăcere, în primele zile, a celor petrecute în Germania în noaptea Anului Nou.
Fundamentalismul a reușit perfect să valorifice frustrarea generațiilor provenite din țările musulmane. Contribuie la aceasta țări din Peninsula Arabă, care alocă sume mari pentru propagarea acestei ideologii, iar scopul lor nedeghizat este islamizarea Europei. Din acești bani, mai ales proveniți din Arabia Saudită, sunt construite noi moschei, iar imamii desemnați de către fondatori sunt adepți ai islamismului radical. Până de curând, această politică, dusă la vedere, nu numai că nu s-a lovit de vreo contramăsură, dar chiar s-a bucurat de aprobarea țărilor europene. Elitele dominante ale acestora au considerat și parțial încă mai consideră Biserica Catolică drept cel mai mare inamic. Mulți dintre reprezentanții acestora dau de-a dreptul de înțeles că imigrația musulmană le este simpatică pentru că modifică în mod fundamental configurația tradițională a Europei. Aceste atitudini demonstrează încă o dată natura resentimentară și în cele din urmă caracterul sinucigaș al ideologiei dominante astăzi pe continentul nostru și al adepților acesteia.
Dogmele ideologice reduc toate problemele sociale la cele economice și le permit să nu se gândească la viitor, deoarece, chipurile, dacă vor fi asigurate imigranților condiții materiale mai bune, problemele civilizaționale vor dispărea de la sine.

Ce ne amenință

wsieci polonia
Europa este o oază de prosperitate și de liniște, în special în comparație cu Africa învecinată și de asemenea, mai ales în ultimul timp, cu Orientul Apropiat. Atrage, așadar, și va continua să atragă valuri succesive de imigrație. Până acum acestea au fost blocate de conștientizarea dificultății de a trece granițele Europei și de a rămâne definitiv în ea. Invitația din partea lui Merkel, preluată cu entuziasm de formatorii de opinie europeni, a schimbat în mod fundamental această situație. Mase de oameni tineri din Africa de Nord și Orientul Mijlociu au considerat că li se cuvine nu numai dreptul de a trăi în Europa, ci, de asemenea, încă de la intrare, un standard material egal cu cel al europenilor. Consecințele pe care le atrage după sine acest lucru ajung abia acum la liderii continentului nostru, care obișnuiesc să privească lumea prin ochelarii ideologiei.

Valul de imigrație relativ mic cu care am avut de-a face în ultimul timp deja provoacă tensiuni grave și apariția de reflexe xenofobe, naturale într-o astfel de situație, din partea localnicilor europeni. Dar problema reală sunt milioanele de oameni care, încurajați de atitudinea europenilor, sunt hotărâți să se stabilească pe acest continent. Ei toți provin dintr-un mediu cultural unic, musulman. Sosirea lor va fi un șoc pentru Europa și va submina funcționarea Uniunii Europene, în forma sa actuală. Șansele de a menține sistemul Schengen par din ce în ce mai iluzorii, iar aceasta este doar începutul problemelor.
Apariția unor grupuri mari, omogene cultural, dar diferite de țările în care se așează, nu poate să nu provoace tensiuni. În cazul Europei contemporane – unde, pe de o parte, avem de-a face cu un islamism orientat războinic, expansiv, iar pe de altă parte cu o Europă care se autocontestă și se află în stare de criză – aceasta constituie un amestec exploziv.
Există temerea că liderii europeni vor trage prea târziu concluzii din aceste evidențe, iar unii dintre ei, posedați de oikofobie (ura față de ceea ce este propriu) nu vor mai ajunge să o facă niciodată. În aceste noi condiții se reduce rolul instituțiilor europene și crește cel al statelor naționale. Felul în care vom reuși să facem față amenințărilor istorice care se apropie va depinde așadar numai de noi.

marți, 5 ianuarie 2016

Will Mideast Allies Drag Us Into War?

The New Year's execution by Saudi Arabia of the Shiite cleric Sheikh Nimr Baqir al-Nimr was a deliberate provocation.

Its first purpose: Signal the new ruthlessness and resolve of the Saudi monarchy where the power behind the throne is the octogenarian King Salman's son, the 30-year-old Defense Minister Mohammed bin Salman.

Second, crystallize, widen and deepen a national-religious divide between Sunni and Shiite, Arab and Persian, Riyadh and Tehran.

Third, rupture the rapprochement between Iran and the United States and abort the Iranian nuclear deal.

The provocation succeeded in its near-term goal. An Iranian mob gutted and burned the Saudi embassy, causing diplomats to flee, and Riyadh to sever diplomatic ties.

From Baghdad to Bahrain, Shiites protested the execution of a cleric who, while a severe critic of Saudi despotism and a champion of Shiite rights, was not convicted of inciting revolution or terror.

In America, the reaction has been divided.

The Wall Street Journal rushed, sword in hand, to the side of the Saudi royals: "The U.S. should make clear to Iran and Russia that it will defend the Kingdom from Iranian attempts to destabilize or invade."

The Washington Post was disgusted. In an editorial, "A Reckless Regime," it called the execution risky, ruthless and unjustified.

Yet there is a lesson here.

Like every regime in the Middle East, the Saudis look out for their own national interests first. And their goals here are to first force us to choose between them and Iran, and then to conscript U.S. power on their side in the coming wars of the Middle East.

Thus the Saudis went AWOL from the battle against ISIS and al-Qaida in Iraq and Syria. Yet they persuaded us to help them crush the Houthi rebels in Yemen, though the Houthis never attacked us and would have exterminated al-Qaida.

Now that a Saudi coalition has driven the Houthis back toward their northern basecamp, ISIS and al-Qaida have moved into some of the vacated terrain. What kind of victory is that — for us?

In the economic realm, also, the Saudis are doing us no favors.

While Riyadh is keeping up oil production and steadily bringing down the world price on which Iranian and Russian prosperity hangs, the Saudis are also crippling the U.S. fracking industry they fear.

The Turks, too, look out for number one. The Turkish shoot-down of that Russian fighter-bomber, which may have intruded into its airspace for 17 seconds, was both a case in point and a dangerous and provocative act.

Had Vladimir Putin chosen to respond militarily against Turkey, a NATO ally, his justified retaliation could have produced demands from Ankara for the United States to come to its defense against Russia.

A military clash with our former Cold War adversary, which half a dozen U.S. presidents skillfully avoided, might well have been at hand.

These incidents raise some long-dormant but overdue questions.

What exactly is our vital interest in a permanent military alliance that obligates us to go to war on behalf of an autocratic ally as erratic and rash as Turkey's Tayyip Recep Erdogan?

Do U.S.-Turkish interests really coincide today?

While Turkey's half-million-man army could easily seal the Syrian border and keep ISIS fighters from entering or leaving, it has failed to do so. Instead, Turkey is using its army to crush the Kurdish PKK and threaten the Syrian Kurds who are helping us battle ISIS.

In Syria's civil war — with the army of Bashar Assad battling ISIS and al-Qaida — it is Russia and Iran and even Hezbollah that seem to be more allies of the moment than the Turks, Saudis or Gulf Arabs.

"We have no permanent allies ... no permanent enemies ... only permanent interests" is a loose translation of the dictum of the 19th century British Prime Minister Lord Palmerston.

Turkey's shoot-down of a Russian jet and the Saudi execution of a revered Shiite cleric, who threatened no one in prison, should cause the United States to undertake a cost-benefit analysis of the alliances and war guarantees we have outstanding, many of them dating back half a century.

Do all, do any, still serve U.S. vital national interests?

In the Middle East, where the crucial Western interest is oil, and every nation — Saudi Arabia, Iran, Iraq, Libya — has to sell it to survive — no nation should be able drag us into a war not of our own choosing.

In cases where we share a common enemy, we should follow the wise counsel of the Founding Fathers and entrust our security, if need be, to "temporary," but not "permanent" or "entangling alliances."

Moreover, given the myriad religious, national and tribal divisions between the nations of the Middle East, and within many of them, we should continue in the footsteps of our fathers, who kept us out of such wars when they bedeviled the European continent of the 19th century.

This hubristic Saudi blunder should be a wake-up call for us all.


marți, 27 octombrie 2015

Romania, stat santinela pentru SUA!

frati Romania, stat santinela pentru SUA!Incet, dar sigur, haosul pare sa puna stapanire pe batranul continent. Si chiar daca unii dintre mai-marii cancelariilor europene spera inca la primirea unui „Nobel” pentru pace, in realitate lucrurile nu stau deloc roz pentru „fundamentalistii” Uniunii Europene.Pentru ca, dupa „rusinica” incasata cu ocazia conflictului din Ucraina, cand au „inghitit” fara sa cracneasca anexarea unilaterala a Crimeii de catre „Tarul” Putin, liderii principalelor puteri occidentale dau din colt in colt si acum, de cand cu incredibila criza a refugiatilor. Una accentuata, daca nu chiar provocata de unele declaratii halucinante ale celor care, acum, nu mai stiu cum sa paseze „pisica moarta” in ograda tarilor balcanice. Iar pe acest fond al unei slabiciuni tot mai fatise a Uniunii Europene, se pare ca administratia americana e hotarata sa actioneze fara echivoc, astfel ca la Washington s-a decis ca unul dintre asa-numitele „state santinela” ale Statelor Unite ale Americii sa fie Romania.
Mai usor cu Europa!
Desigur ca se vor gasi nenumarate voci nationaliste care sa se vaite de mama focului ca nu mai suntem stapani in tara noastra. Insa nu trebuie sa uitam ca traim intr-o lume a globalizarii accentuate unde, ne place sau nu, companiile multinationale au ajuns, de exemplu, sa aiba mai multa influenta decat chiar guvernele unor state membre ale Uniunii Europene. Asa ca, fara a se da mai catolici decat Papa, oamenii de stat romani trebuie sa inteleaga ca in aceste vremuri tot mai tulburi, Romania nu are prea multe optiuni geo-politice la indemana. Desigur, cel mai bine ar fi sa ne linistim cu statutul de tara membra a Uniunii Europene. Dar, sa nu uitam, una care nici nu indrazneste sa stabileasca un termen limita, oricat de indelungat, pentru adoptarea monedei unice, ca sa nu mai vorbim ca Bucurestiul nu reuseste inca sa intre nici macar cu aeroporturile in Spatiul Schengen, in ciuda sumelor astronomice chletuite in acest sens. In plus, deja la Bruxelles se ia tot mai in serios in calcul adoptarea unei Uniuni Europene in doua trepte, in care marile puteri economice sa nu mai suporte povara financiara a celorlalte state membre. Astfel ca  strategii politicii de siguranta nationala a Romaniei nu au cum sa nu ia in calcul ca „paravanul” Uniunii Europene nu mai este unul chiar atat de sigur. Mai ales din moment ce pana si la Bruxelles se glumeste cu amar ca daca stranuta Putin la Moscova, deja raceste tot Occidentul.
Varf de lance
Iar in aceasta conjunctura complexa, Statele Unite ale Americii par sa fi luat decizia de a aprofunda parteneriatul strategic pe care deja il deruleaza cu tara noastra. Astfel ca i-a rezervat Romaniei, ca si Poloniei, de altfel, si, mai mult ca sigur, si unei tari baltice, statutul de „stat santinela”. Ceea ce se poate traduce, practic, prin transformarea tarii noastre intr-un veritabil „varf de lance” al intereselor americane in acest colt al lumii. Ceea ce, desigur, implica si racordarea cat mai urgenta la principiile statului de drept, asa cum este vazut el la Washington. Ca si crearea, chiar daca intr-un ritm ametitor de fortat, a unei economii cu adevarat libere, in care contractele cu statul ale unor „miliardari de carton”, recunoscuti drept „sageti” ale clientelei politice, sa nu mai fie unicul motor de crestere economica. Si, nu in ultimul rand, o importanta aparte pentru indeplinirea acestui rol o reprezinta latura armata. Una care, cu siguranta, se va dezvolta uluitor in perioada imediat urmatoare, lucru dovedit si de exercitiile necontenite pe care structurile de forta romanesti, fie ele la vedere sau nu, le deruleaza alaturi de partenerii americani. Desigur, scenariul pare unul eminamente pozitiv, mai ales dupa ce atatea decenii am asteptat in zadar americanii. Si mai ales ca, se stie, dupa cum a  fost si cazul Coreei de Sud, gigantii economici americani obisnuiesc sa vina cu investitii majore in „statele santinela”. Totusi, sa nu uitam sa vedem si partea goala a paharului, reprezentata de iritarea tot mai isterica a Moscovei fata de crearea unui „stat santinela” al Washington-ului la o distanta atat de mica de granitele sale

miercuri, 23 septembrie 2015

Rusia are o strategie coerentă în Siria, iar israelienii sunt singurii care par să priceapă asta

Contrar uzanţelor diplomatice, premierul Netanyahu s-a deplasat la Moscova împreună cu şeful Marelui Stat Major, general locotenent Gadi Eizenkot, şi cu şeful Informaţiilor Militare, general maior Herzl Halevi. La rândul său, preşedintele Putin a fost asistat la discuţii de consilierul pe probleme de siguranţă naţională, redutabilul Nikolai Patruşev.Anticipam zilele trecute scopul principal al vizitei, acum lucrurile sunt clare şi confirmate. În primul rând, premierul israelian a dorit să se pună de acord cu preşedintele rus asupra noilor reguli ale jocului în regiune, să se încredinţeze că  operaţiunile sale asupra Hezballah nu vor fi stânjenite de prezenţa trupelor ruse şi – lansând o ipoteză de proporţii bibilice, cum obişnuieşte – să tatoneze intenţiile Iranului în legătură cu Înălţimile Golan. (Cu zece zile înainte de vizita delegaţiei israeliene, la Moscova ajunsese generalul iranian Qassem Suleimani, membru al Armatei Gardienilor Revoluţiei, comandantul brigăzii paramilitare a acesteia, însărcinată cu operaţiunile clandestine în străinătate, care a avut o lungă conversaţie cu acelaşi consilier, generalul Patruşev). Securitatea Israelului se şubrezeşte pe zi ce trece – cu un Ierusalim în flăcări, cu rachetele Hezballah căzând în neştire. În contextul acesta, prezenţa iranienilor în zonă, care nu e o noutate, devine o ameninţare mortală, dacă e încurajată de ruşi. În al doilea rând, prin vizita la Moscova, Israelul a dorit să dea un semnal şi un avertisment Statelor Unite.
E drept că, în istoria relaţiilor bilaterale, Netanyahu n-a obţinut niciodată mai nimic de la Putin. Acum însă lucrurile s-au schimbat, chiar dacă răspunsurile lui Putin au fost la fel de alunecoase ca de obicei. Ceea ce Israelul pare a fi înţeles înaintea altora este că Rusia, spre deosebire de Statele Unite, are o strategie coerentă în zonă, iar situaţia politică internaţională e coaptă pentru a o pune în aplicare (demersurile confuze ale americanilor şi presiunile pe care criza refugiaţilor le exercită asupra Uniunii Europene).
Nu e lipsit de importanţă faptul că până şi susţinătorii preşedintelui Obama sunt obosiţi de bâjbâieli. Nicholas Kristof, editorialistul de la  New York Times, a postat pe twitter, la 18 septembrie, următorul text, cu un link la o analiză dură a lui Peter Baker (consemnată cu o zi înainte în paginile jurnalului): “White House just sounds sillier and sillier on Syria. Even for those of us sympathetic to Obama, this is nonsensical”. (N-am citit frazele lui Kristof pe twitterul său, ci pe site-ul unui jurnalist saudit, dovadă că mesajul dublului premiat Pulitzer s-a împrăştiat repede).
Încoerenţa care domneşte în coaliţia anti-ISIS coordonată de Statele Unite a grăbit deplasarea lui Netanyahu la Moscova.
Sunt zile în care confuzia e atât de mare, încât nu se ştie cine cu cine luptă la sol. (Din aer, perspectiva trebuie să fie şi mai descurajantă).
Membrilor coaliţiei (în special ai “Axei Sunnite” – Turcia, Egipt, Arabia Saudită şi Qatar) nu le e încă limpede care este inamicul principal: autointitulatul Stat Islamic, An-Nusra şi celelalte grupări teroriste sau Al-Assad. Până una-alta, turcii şi-au luat drept ţintă kurzii (singurii care luptă eficient împotriva ISIS şi care, chiar în aceste ore, încearcă să cucerească oraşul de graniţă Jarabulus, ceea ce le-ar tăia voluntarilor veniţi prin Turcia legăturile cu teritoriul cucerit de ISIS).
Americanii iniţiaseră un program de pregătire destinat “rebelilor moderaţi” (de ani de zile dăinuie această contradicţie în termeni), inamici ai regimului de la Damasc, program în care s-au băgat vreo 500 milioane de dolari, care însă a scos până acum o “promoţie” de doar câteva zeci de persoane, capturate, dezarmate şi nimicite de cum au intrat în luptă.
Ce au discutat Putin şi Netanyahu, precum şi generalii celor două armate, în spatele uşilor închise, vom înţelege curând. Primul atac major al ruşilor în regiune ne va spune mai multe şi despre strategia pe care au adoptat-o.
Cred, în lumina ultimelor informaţii, că Rusia va începe prin a-şi desfăşura forţele în zona central-vestică a Siriei, la Hama. Acolo îşi poate deschide două fronturi de luptă: împotriva miliţiilor jihadiste ale Jabhat An-Nusra (franciza Al-Qaeda în Levant) şi împotriva ISIS. Altădată luptând alături de ISIS, An-Nusra (sprijinită puternic de turci, inclusiv pentru a lupta contra kurzilor simpatizanţi PKK, declarată abia în vara anului trecut organizaţie teroristă) se concentrează acum asupra armatei lui Al-Assad.
E foarte complicat, dar logic.
Însă Orientul Mijlociu rămâne, cum spunea un fost premier israelian, un spaţiu unde impresiile sunt importante.

duminică, 5 aprilie 2015

Asasinarea Greciei Distrugerea unei economii de către ”suzerani” și cleptocrația elenă

Asasinarea Greciei

Distrugerea unei economii de către ”suzerani” și cleptocrația elenă

Guvernul elen este prins într-o luptă pe viață și pe moarte cu elita care domină băncile și centrele de decizie politică ale Uniunii Europene, scrie James Petras, fost director al Centrului pentru Studii Mediteraneene din Atena și consilier al premierului Andreas Papandreu.

Sunt în joc condițiile de trai a 11 milioane de muncitori, funcționari și mici afaceriști greci, precum și viabilitatea UE. Dacă guvernul Syriza capitulează în fata exigențelor bancherilor din UE și acceptă să aplice politica de austeritate, Grecia va fi condamnată la decenii de regres, lipsuri și dominație colonială. Dacă Grecia decide să reziste și dacă este constrânsă să părăsească UE, țara va trebui să renunțe la plata unei datorii de 270 de miliarde de euro, provocând prăbușirea piețelor internaționale și colapsul UE.

Liderii UE contează pe faptul că guvernul Syriza va abandona promisiunile făcute electoratului care pe 15 februarie a votat într-o proporție covârșitoare, de 70%, în favoarea încheierii austerității și a plății datoriilor și pentru promovarea dezvoltării economice și sociale naționale. Alegerea este dificilă; consecințele au o semnificație istorică. Problemele merg dincolo de nivelul local sau regional. Va fi afectat întregul sistem financiar global.
Neplata datoriilor va avea un efect care se va propaga asupra tuturor creditorilor, iar încrederea investitorilor în imperiul financiar occidental se va prăbuși. Înainte de toate, băncile occidentale au legături directe și indirecte cu cele din Grecia. Când acestea din urmă se vor prăbuși, vor trece de limitele în care guvernul le-ar putea susține. Intervenția statului va fi la ordinea zilei. Guvernul grec nu va avea de ales decât să preia controlul asupra întregului sistem financiar... efectul de domino va afecta în primul rând Europa de Sud, iar apoi se va propaga în ”regiunile dominante” din nord, dar și în Anglia și America de Nord.

Pentru a înțelege originile acestei crize cu care se confruntă Grecia și UE este necesar să trecem în revistă evenimentele economice și politice din ultimele trei decenii.

Crearea imperiului european

În 1980 Grecia a fost primită în Comunitatea Economică Europeană (CEE) ca stat vasal al imperiului franco-german în ascensiune. Odată cu alegerea lui Andreas Papandreu, șef al partidului socialist grec care avea majoritatea în Parlament, a apărut speranța într-o schimbare radicală a afacerilor interne și externe. În campania electorală, Papandreu a promis că va scoate țara din NATO și UE, va anula acordurile ce permiteau Statelor Unite să mențină baze militare în Grecia și va crea o economie bazată pe ”proprietatea socială” asupra mijloacelor de producție. După ce a fost ales, Papandreu a asigurat imediat CEE și Washingtonul că guvernul sau va rămâne în sânul comunității europene și al NATO și a reînnoit acordurile pentru bazele militare americane. Studiile comandate de guvernul elen la începutul anilor 1980 au prezentat consecințele pe termen lung ale rămânerii Greciei in CEE, în special pierderea controlului asupra comerțului, a bugetului și a piețelor. Studiile au fost ignorate de Papandreu, care a ales să sacrifice independența politică și autonomia economică pe altarul transferurilor de fonduri la scară mare, al împrumuturilor și al creditelor venite din CEE. De la balconul său, Papandreu a vorbit despre independență, justiție socială, în timp ce păstra legaturile cu bancherii europeni și oligarhii greci, armatori și bancheri. Elita de la Bruxelles și oligarhii de la Atena au păstrat controlul asupra sferelor înalte ale sistemnului politic și ale economiei Greciei.

Papandreu a păstrat practicile clientelismului politic apărut în timpul guvernelor de dreapta, înlocuind doar funcționarii de dreapta cu cei din PASOK.

CEE a trecut peste retorica radicală a premierului și s-a concentrat pe compararea controlului și a supunerii statului grec prin finanțarea unui regim clientelar corupt, care deturna fondurile proiectelor de dezvoltare a competitivității către un sistem al favoritismelor, bazat pe un consum crescut.

Elitele europene știau că, în final, faptul că au pus mâna pe economie le va permite să dicteze în politica greacă și să păstreze țara în sânul imperiului în formare.

În ciuda retoricii demagogice despre ”lumea a treia” a lui Papandreu, Grecia s-a ancorat puternic în UE și NATO. Între 1981 și 1985, Papandreu a respins retorica socialistă în favoarea unei creșteri a cheltuielilor sociale și a reformelor ajutoarelor sociale, a creșterii salariilor, a pensiilor și a asigurărilor de sănătate, în timp ce finanța afacerile falite puse la pământ de cleptocrații capitaliști. Rezultatul: în timp ce nivelul de trai creștea, structura economiei elene părea tot mai mult cea a unui stat vasal foarte dependent de finanțarea europeană, de turiștii europeni, semăna cu o economie bazată pe rentă, imobiliare, finanțe și turism.

Papandreu a consolidat rolul Greciei ca avanpost vasalizat al NATO, o platformă pentru o intervenție militară americana în Orientul Mijlociu și în Mediterana de est, dublată de o piață pentru produsele finite din Germania și Europa de Nord.

Din octombrie 1981 și până în iulie 1989, consumul grecilor a crescut, în timp ce productivitatea stagna. Papandreu a câștigat alegerile din 1985 folosind fondurile europene. Între timp, datoria Greciei creștea... Liderii UE au condamnat proasta utilizare a fondurilor de către armata de cleptocrați a lui Papandreu, însă nu a făcut-o prea dur. Bruxellesul recunoștea că Papandreu și PASOK reprezentau cel mai bun mijloc de a închide gura electoratului grec și de păstra Grecia sub tutela CEE și ca vasal fidel al NATO.

Lecții pentru Syriza: reformele pe termen scurt și strategia de vasalitate a PASOK

Fie la guvernare sau în opoziție, PASOK a mers pe urmele adversarilor de dreapta (Noua Democrație) și a acceptat cămașa de forță NATO-UE. Grecia a continuat să mențină cheltuielile militare pe cap de locuitor la cel mai înalt nivel dintre țările membre NATO. Rezultatul a fost că Grecia a primit credite pentru finanțarea reformelor sociale pe termen scurt și coruptia la scară mare pe termen lung, prin extinderea aparatului birocratic de partid.

Odată cu ascensiunea premierului declarat deschis neoliberal Costas Simitis, în 2002, regimul PASOK a falsificat conturile, a inventat informații despre deficitul bugetar, cu sprijinul băncilor de investitii de pe Wall Street, iar astfel Grecia a devenit membră a Uniunii Economice și Monetare. Adoptând euro, Simitis a favorizat o și mai mare subordonare financiară a Greciei în fața funcționarilor europeni de la Bruxelles, care nu erau aleși, ci numiți de Ministerul german de Finanțe și de bănci.

Oligarhii greci au făcut loc la vârful puterii unei noi specii de elite cleptocrate provenite din PASOK, care a deturnat milioane prin achiziții militare, a comis fraude bancare și s-a dedat unei evaziuni fiscale masive.

Elitele bruxelleze au permis clasei de mijloc din Grecia să trăiască iluzia că sunt ”europeni prosperi”, deoarece această clasă păstra o influență decisivă în acumularea de datorii.

O fraudă bancară uriașă – de 300 de milioane de euro – a implicat atunci chiar cabinetul premierului Papandreu.

Relațiile clientelare din interiorul Greciei erau egalate doar de de relațiile clientelare dintre Bruxelles și Atena.

Chiar înaintea crahului din 2008, cei care stabileau politica Greciei erau creditorii din UE, bancherii privați.

Crahul mondial a revelat bazele fragile ale statului grec – și a dus la intervenția directă și brutală a Băncii Centrale Europene, a FMI și a Comisiei Europene – celebra ”troică”. Aceasta din urmă a impus ”politici de austeritate” drept condiții pentru ”salvare”, politici care au devastat economia și au provocat o criză economică majoră, sărăcind peste 40% din populație, reducând veniturile cu 25% si generând un șomaj de 28%.

Grecia: captivitate prin invitație

Prizonieră a UE politic și economic, Grecia a fost neputincioasă pe plan politic. Lăsând la o parte sindicatele care au inițiat greve generale între 2009 si 2014, principalele două partide, PASOK și Noua Democrație, au invitat UE să preia controlul. Degenerarea PASOK într-un apendice ale UE format din oligarhi și colaboratori vasali a golit de sens retorica ”socialistă”. Partidul Noua Democrație a întărit și mai mult controlul UE asupra economiei Greciei. Troika a împrumutat statul său vasal cu fonduri (”de salvare”) care au fost utilizate pentru a rambursa oligarhii financiari germani, francezi și englezi și pentru a întări băncile private elene. Populația greacă a fost ”înfometată” prin politici de austeritate destinate să mențină plata datoriilor.

Europa: Uniune sau Imperiu?

Criza UE din 2008/2009 a afectat mai mult legăturile sale slabe, Europa de Sud și Irlanda. UE s-a dezvăluit adevărata față de imperiu ierarhic în care statele puternice, Germania și Franța, puteau în mod deschis și direct să controleze investițiile, comerțul, politicile monetare și financiare. ”Salvarea” Greciei, atât de mult clamată de UE, era doar un pretext pentru a impune modificări structurale profunde. Acestea includeau deznaționalizarea și privatizarea tuturor sectoarelor economice strategice, rambursarea perpetuă a datoriilor și dobânzilor și diktatele din străinătate asupra politicilor, veniturilor și investițiilor. Grecia a încetat să mai fie un stat independent: ea este total și absolut colonizată.

Crizele perpetue ale Greciei: sfârșitul ”iluziei europene”

Elita greacă și, cel puțin în ultimii cinci ani, cea mai mare parte a electoratului au crezut că măsurile de austeritate adoptate – concedierile, reducerile bugetare, privatizările - erau pilule amare de moment care vor duce rapid la o reducere a datoriei, la echilibru bugetar și la noi investiții, la creștere și redresare. Cel puțin asta le spuneau experții economici și liderii de la Bruxelles.

În realitate datoria a crescut, spirala descendentă a economiei a continuat, șomajul s-a amplificat, iar depresiunea economică s-a agravat. Austeritatea a fost o politică de clasă instaurată de Bruxelles pentru a îmbogăți bancherii străini și pentru a spolia sectorul public grec.

Cheia spolierii de către UE a fost pierderea suveranității elene. Cele două partide majoritare au fost complici activi. În ciuda unei taxe de șomaj de 55% la cei cu vârste de 16-30 de ani, a întreruperilor electricității în 300.000 de gospodării și a exodului în masa (peste 175.000), UE a refuzat să recunoască că austeritatea a eșuat. Motivul pentru care UE se încăpățânează în această politica stă în faptul că ea aduce beneficii puterii, privilegii și profituri de pe urma spolierii și a supremației sale imperiale.

Mai mult, recunoașterea de către Bruxelles a eșecului în Grecia ar avea ca rezultat și revendicarea aceleiași recunoașteri a eșecului în Europa de Sud și chiar mai departe (Franța, Italia și alte state membre). Elitele conducătoare, cele financiare și antreprenoriale din Europa și SUA au prosperat de urma crizelor, impunând reduceri bugetare în sectorul social, reduceri salariale. A admite eșecul în Grecia ar avea repercusiuni și în America de Nord, și în Europa, punând în discuție politicile lor economice, ideologia lor și legitimitatea liderilor lor. Motivul pentru care toate regimurile din UE susțin cu insistență UE când cere ca Grecia să respecte această politică de ”austeritate” perversă și retrogradă este că guvernanții din aceste state au sacrificat nivelul de trai al propriei populații active în timpul crizelor economice.

Criza economică din 2008 și până astăzi au impus sacrificii pentru menținerea profiturilor claselor conducătoare și pentru finanțarea subvențiilor publice pentru băncile private. Toate instituțiile financiare importante – BCE, Comisia Europeană și FMI – urmează aceeași linie: nu tolerează nicio contestare și nicio diferențiere. ”Strangulare economică sau sclavia perpetuă față de datorii” este lecția pe care Bruxellesul o transmite tuturor membrilor UE. În timp ce vorbește despre Grecia, acesta este un mesaj detinat tuturor mișcărilor de opoziție și sindicatelor care pun sub semnul întrebării diktatele oligarhiei de la Bruxelles și ale suzeranilor lor germani.

Toate publicațiile importante și analistii economici au fost folosiți ca megafoane ale oligarhiei de la Bruxelles. Mesajul repetat fără încetare de către liberali și social-democrați pentru națiunile persecutate este că nu au de ales decât să accepte măsurile retrograde, reducând din nivelul de trai (”reformele”) dacă vor să mai spere la ”reluarea creșterii”. O reluare care nu a venit nici după cinci ani.

Grecia a devenit ținta principală a elitelor economice pentru că grecii au trecut de la manifestații fără consecinte la preluarea puterii. Alegerea Syriza, pe baza unei suveranități convalescente, respingerea austerității și redefinirea relațiilor cu creditorii în favoarea dezvoltării naționale constituie premisele unei eventuale confruntări la scară continentală.

Ascensiunea Syriza: luptă de masă și promisiuni radicale (neținute)

Ascensiunea Syriza de la o alianță a sectelor marxiste la un partid de masă se datorează încorporării a milioane de funcționari din clasa de mijloc, a pensionarilor și micilor afaceriști. Mulți susțineau înainte PASOK. Au votat pentru Syriza pentru a reveni la condițiile de trai și la stabilitatea locurilor de muncă de dinainte, din perioada de prosperitate 2000-2007. Respingerea PASOK și a Noii Democrații a fost rezultatul a cinci ani de suferinţe, care ar fi putut provoca revoluții și în alte țări. Radicalismul a început prin manifestații, marșuri și greve prin care s-a pus presiune pe guvernele precedente.

Această parte din Syriza este radicală pentru că opune conformismului prezent nostalgia trecutului – vacanțe la Londra si Paris finanțate de zona euro, credite ușoare pentru a cumpăra mașini și alimente importate, totul pentru ”a fi modern” și a vorbi englezește.

Politica Syriza reflectă în parte aceasta ambiguitate a electoratului său. Pe de altă parte, Syriza și-a asigurat votul tinerilor radicali, șomeri și angajați, care nu au făcut încă parte din societatea de consum și nici nu se identifică cu ”Europa”. Syriza s-a impus drept un partid de masă în mai puțin de 5 ani și simpatizanții și liderii săi au un grad mare de eterogenitate.

Aripa cea mai radicală ideologic este cea a grupurilor marxiste. Ei i se adaugă și aripa tinerilor șomeri, aceasta după revoltele împotriva poliției care a împușcat un tanar activist în primii ani ai crizei. Al treilea val este format din mii de funcționari concediați și de pensionari care au suferit mari reduceri ale pesniilor, la ordinele troicii din 2012. Al patrulea val este reprezentat de foști membri ai PASOK, care au părăsit partidul care se scufuda.

Aripa stângă din Syriza a câștigat alegerile din 2015, iar partidul a inceput să aplice programul său de reforme și schimbări structurale radicale (socialism) și să adopte măsuri prin care să se adapteze intereselor sectorului financiar grec. Tsipras a vorbit despre ”negocierea unui acord” în cadrul unei UE dominată de germani. Tsipras și ministrul său de Finanțe au propus renegocierea datoriei și plata a 70% din datorie! Când a fost semnat acordul, ei au capitulat total!

Pentru puțin timp Syriza a avut o poziție duală: se opunea austerității și dorea un acord cu creditorii. Această politică ”realistă” reflectă poziția noilor miniștri din mediul universitar, foști membri ai PASOK, și din clasa de mijloc care dispare. Retorica și pozițiile radicale ale Syriza îi reprezintă pe șomeri și pe tinerii săraci, care ar avea cel mai mult de pierdut dacă ar fi semnat un acord.

UE-Syriza: concesiile de dinaintea confruntării au dus la capitulare și înfrângere

”Datoria greacă” nu este datoria poporului grec. Creditorii instituționali și băncile europene au împrumutat bani cleptocraților oligarhilor și bancherilor cu bună știință și cu un mare grad de risc. Acepștia din urmă au sifonat mare parte din conturi în Elveția și în afaceri imobiliare la Londra și Paris, activități care nu pot genera venituri pentru rambursarea datoriilor. Cu alte cuvinte, datoria este în mare parte ilegitimă și este atribuită în mod fals poporului grec.

De la începerea negocierilor, Syriza nu a pus în discuție legitimitatea datoriilor și nici nu a indentificat categoriile specifice de persoane și companii care ar trebui să plătească.

Mai mult, în timp ce Syriza contesta politica de austeritate, ea nu făcea la fel cu organizațiile și instituțiile europene care au impus această politică.

De la început, Syriza a acceptat apartenența la UE în numele ”realismului”, guvernul Syriza a acceptat să plătească datoria sau o parte din ea ca bază de negociere.

În mod structural, Syriza a dezvoltat un sistem foarte centralizat, în care toate deciziile importante sunt luate de Alexis Tsipras, ceea ce limitează influența militanților și a bazei radicale. Aceasta a ușurat ajungerea la un compromis cu oligarhii de la Bruxelles care contravine promisiunilor din campanie și care poate duce la dependentț perpetuă a Greciei de liderii și creditorii din UE.

Mai mult, Tsipras a reintrodus disciplina în partid imediat după alegeri, asigurându-se va un compromis dubios nu va fi contestat de nimeni în mod public și că nu va exista o revoltă extraparlamentară.

Imperiul împotriva succesului democratic din Grecia

Alegătorii au sfidat o incredibilă campanie mediatică a fricii și au votat masiv pentru partidul de stânga anti-austeritate Syriza.

Din momentul în care Syriza a primit un mandat democratic, elita UE a urmat calea autoritară tipică a tuturor monarhilor imperiali. Ea a cerut Syrizei o capitulare necondiționată, i-a cerut menținerea structurilor politice și practice ale precedentului regim vasal și a cerut ca Syriza sa renunțe la orice reformă socială (creșterea salariului minim, creșterea cheltuielilor în sănătate, educație și în lupta împotriva somajului). S-a mai cerut ca Syriza să se plieze pe directivele economice stricte și să accepte supravegherea din partea troicii, precum și ca Syriza să păstreze actualul obiectiv de excedent bugetar de 4,5% din PIB în perioada 2015-2017.

Pentru a întări strategia de strangulare a noului guvern, Bruxelles-ul a amenințat să taie bruisc toate facilitățile de creditare și sa ceaăa plata întregii datorii, să pună capăt accesului la fondurile de urgență ale UE și să nu susțină obligațiunile grecești, cele care furnizează împrumuturi companiilor locale.

Bruxellesul a oferit Syrizei ”soluția” funestă a sinuciderii politice prin acceptarea unui diktat, alienându-se astfel de electoratul său. Trădându-și mandatul, Syriza s–ar confrunta cu proteste populare. Respingând diktatul și mobilizându-și electoratul, Syriza ar putea căuta noi surse de finanțare, impunând un control al capitalurilor și orientandu-se către o ”economie de urgență” radicală.

Bruxellesul s-a retras pe poziții și s-a prefăcut că nu aude primele concesii făcute de Syriza, preferând să le interpreteze drept un pas către o capitulare totală, în loc să le vadă ca eforturi ale Atenei de a găsi un compromis.

Syriza și-a abandonat deja cererea de ștergere a unei mari părți din datorii, în favoarea unei extinderi a perioadei de rambursare. Syriza a acceptat să continue plata datoriilor, cu condiția ca aceasta să fie proporțională cu performanțele economiei. Syriza a acceptat supravegherea UE, atât timp cât nu este realizată de către blestemata troică, care are conotații toxice pentru majoritatea grecilor. Însă modificările semnatice nu schimbă substanța ”suveranității limitate”.

Syriza a acceptat deja o dependență structurală pe termen mediu și lung doar pentru a-și asigura finanțarea programelor sociale pe termen scurt. Tot ce cere Syriza este un minimum de flexibilitate fiscală sub supravegherea ”radicalilor” care seamănă cu ministrul german de Finanțe.

Syriza a suspendat temporar privatizările din sectoarele cheie ale infrastructurii (porturi, aeroporturi), din energie și telecomunicatii. În aces timp, guvernul nu a verificat privatizările realizate deja. Pentru Bruxelles, lichidarea sectoarelor strategice lucrative este o parte esențială a agendei sale de ”reforme structurale”.

Propunerile moderate făcute de Syriza și eforturile sale de a acționa în cadrul structural stabilit de UE și de fostele guverne au fost respinse de Germania și de cei 27 de lachei ai săi din UE.

Afirmarea dogmatică a politicilor extremiste, ultra-neoliberale, din UE (demantelarea economiei naționale elene și transferul sectoarelor celor mai profitabile în mâinile investitorilor imperiali) este repetată în paginile tuturor ziarelor importante. Financial Times, Wall Street Journal, New York Times, Washington Post, Le Monde sunt arme de propagandă ale extremismului UE. Confruntat cu intransigența Bruxelles-ului și pusă în fața unei ”alegeri istorice” de a capitula sau de a se radicaliza, Syriza a încercat să convingă guvernele importante. Syriza a ținut numeroase reuniuni cu miniștrii din UE. Premierul Tsipras și ministrul Varoufakis au mers la Paris, Londra, Bruxelles, Berlin și Roma pentru a gasi un compromis. Nu a folosit la nimic. Elita de la Bruxelles a repetat fără încetare: Datoria trebuie plătită în totalitate și la timp.

Grecia va trebui să-și reducă cheltuielile pentru a acumula un surplus de 4,5 % care să-i asigure plata datoriei către investitori, speculanți și cleptocrați.

Lipsa oricărei flexibilități din partea UE este o decizie politică: de a umili și de a distruge credibilitatea Syriza ca guvern anti-austeritate în ochii susținătorilor din Grecia și in ochii celor care ar putea să imite Syriza in Spania, Italia sau Irlanda.


Strangularea Syriza face parte dintr-un proces lung de 10 ani de asasinare economică a Greciei de către UE. Un răspuns brutal la încercarea eroică a poporului elen aruncat în mizerie, condamnat la a fi condus de cleptocrați conservatori și social-democrați.

Imperiile nu renunță la colonii prin dezbateri rezonabile și nici prin eșecul reformelor lor retrograde.

Atitudinea Bruxelles-ului față de Grecia este ghidată de politica ”dirijează sau distruge”. ”Salvarea” este un eufemism pentru a recicla finanțările, care tranzitează Grecia și revin în băncile controlate de zona euro, î„n timp ce angajații din Grecia sunt supuși unei datorii tot mai mari și unei dominații durabile. Planul de ”salvare” al Bruxellesului este un instrument de control prin instituții imperiale, fie că se numesc ”troică” sau altfel.

Bruxelles-ul sau Germania nu vor state membre contestatare, cel mult pot face mici concesii pentru ca ministrul Varoufakis să poată revendica o ”victorie parțială” – o comedie grotescă al cărei eufemism este ”mergi pe burtă, ca altfel...”

Planul de salvare va fi prezentat de Tsipras-Varoufakis drept ”nou” și ”diferit” de acordurile recente sau drept o ”retragere temporară”. Germanii pot acorda Greciei reducerea excedentului primar de la 4,5% la 3,5% pentru anul viitor, dar Grecia tot va trebui să reducă fondurile detinate stimulării economiei, să amâne creșterea pensiilor și a salariului minim.

Privatizările și alte reforme regresive nu se vor opri, ele vor fi ”renegociate”. Statul nu va mai păstra decât un ”pachet” minoritar.

Le vom cere plutocraților să plătească câteva taxe suplimentare, însă nu și miliardele de euro constând în impozitele neplătite în cursul ultimelor decenii. La fel, cleptocrații din PASOK si Noua Democrtație nu vor fi judecați pentru jafurile comise.

Compromisul Syrizei demonstrează că definiția delirantă dată de dreapta (The Economist, Financial Times, NY Times și altele) cuă că Syriza aparține ”stângii dure” sau ”ultra-stangii”, nu este se bazează pe realitate. Doar o presiune populară poata inversa aparenta capitulare a Syriza.

Dacă dogmatismul UE și intransigența sa vor exclude chiar și acordurile cele mai favorabile, Tsipras și Syriza (împotriva vointei lor) ar putea fi fortați să părăsească imperiul Euro și să facă față provocarii de a construi o politică și o economie cu adevărat noi și radicale, precum si un stat liber si independent.

O ieșire reușită a Greciei din imperiul germano-bruxellez va duce probabil la dispariția UE, pentru că alte state vasale se vor revolta după modelul grec. Vor respinge nu numai austeritatea, ci și datoriile lor externe și plata eternă a dobânzilor. Întreg imperiul financiar – pretinsul sistem financiar mondial – ar putea fi zguduit. Grecia ar putea redeveni ”leagănul democrației”.

Sursa: James Petras, Les crises